Istoria nebuniei în epoca clasică

„Ce relaţie există între sănătatea mentală şi dezordinea creatoare? Cât de precară, de discutabilă, de condiţionată istoric şi cultural este normalitatea noastră? Cărţile mari devin mai actuale cu trecerea timpului, de parcă ar fi fost scrise pentru viitor. Considerată, în epocă, un veritabil reper pentru mişcarea antipsihiatrică, Istoria nebuniei în epoca clasică ne vorbeşte, în contextul războaielor culturale care polarizează lumea de azi, despre primejdia de a transforma privirea clinică în bisturiul unei societăţi bolnave de conformism şi secătuite vital.” – Cristian Iftode

„Ce este nerațiunea? Cum am devenit noi, oamenii moderni, ființe care se definesc prin rațiune, exilând în temnițe, în beciuri umede și reci sau în azile, tot ceea ce ne înspăimântă la ceilalți ca fiind lipsă de rațiune? Istoria nebuniei este povestea fascinantă a călătoriei omului modern în spațiul întunecat dincolo de zidurile pe care el le-a înălțat în jurul minții sale, pentru a-și proteja rațiunea, adeseori fără succes, de ispitele care nu încetează să o seducă și să o amenințe cu prăbușirea.” – Ciprian Mihali

„În esență, Istoria nebuniei este o deconstrucție a unei tendințe prea-omenești: aceea de a judeca și a exclude.

Actualitatea cărții vine din reiterarea unui adevăr simplu: fie că a încercat să creeze mituri sau, dimpotrivă, să anihileze stranietatea, omul rămâne întotdeauna o ființă însetată să dea sens lucrurilor pe care nu le poate înțelege. Creator sau violent, el se legitimează prin nevoia de sens, raționalitatea sau nebunia fiind, înainte de toate, categorii menite să normalizeze prezența excepționalului în cotidian.”  - Magdalena Mărculescu

„Scrisă strălucit, riguroasă din punct de vedere intelectual și cu o teză care zguduie complet presupunerile psihiatriei tradiționale.” – R.D. Laing

„Extraordinar... bogat și insistent și aproape nerezonabil în repetițiile necesare.” – Maurice Blanchot

„Această carte magnifică necesită o minte capabilă să fie, la rândul ei, aceea a unui istoric, a unui filosof, a unui psiholog și a unui sociolog – pur și simplu niciodată exclusiv una dintre acestea... Metoda lui Foucault nu este una care ar putea fi oferită ca exemplu; nu e la îndemâna oricui. E nevoie de ceva mai mult decât talent.” – Fernand Braudel

„Foucault returnează istoriei un fragment de «natură» și transformă nebunia, ceva ce considerăm a fi un fenomen medieval, într-un fenomen al civilizației.” – Roland Barthes

Michel Foucault (15 octombrie 1926 – 25 iunie 1984), filosof, istoric al ideilor, scriitor și critic literar francez, a lăsat posterității o operă cu puternice ecouri în filosofia și istoria științei, în psihanaliză, în sociologie etc. A absolvit École Normale Supérieure, unde a studiat filosofia cu Merleau-Ponty, și Universitatea Sorbona, obținând pe rând trei licențe: în filosofie (1948), în psihologie (1950) și în psihopatologie (1952). Între 1955 și 1960 a lucrat în diplomație culturală la Uppsala, Varșovia, Hamburg, predând în același timp franceza la universitățile respective. A revenit în Franța, unde a fost mai întâi titular al catedrei de filosofie de la Universitatea Clermont-Ferrand, apoi la Universitatea Paris VIII, iar din 1970 a fost profesor la College de France din Paris. Printre cărțile sale se numără: Nașterea clinicii, Arheologia cunoașterii, Cuvintele și lucrurile, Istoria sexualității, Ordinea discursului, Guvernarea de sine și guvernarea celorlalți, Anormalii etc.