Domnisoara Christina si Sarpele

Romanul Domnisoara Christina (1936) creste direct din folclorul romanesc: o poveste cu strigoi, intr-o lume cazuta prada blestemului, pe care un tanar o salveaza, ucigand a doua oara strigoiul, cu un drug de fier implantat in inima. Textul debordeaza insa schema initiala, devenind curand un soi de mister medieval, realizat in spatiul romanesc, comparabil cu unele piese de teatru ale lui Blaga. Mai mult ca in celelalte scrieri fantastice, personajele nu au o viata autonoma, existand – aproape impersonal – numai prin functia lor intr-un ritual stravechi. Numai ca acum, spre deosebire de toate celelalte scrieri fantastice, nu intalnim in tesatura eului nici dialectica sacru-profan, nici problematica teoretica, familiara orientalistului, precum caracterul iluzoriu al spatiului si timpului din Nopti la Serampore, sau conceptul de om total din Sarpele.

Ca si in multe alte scrieri fantastice, naratiunea romanului Sarpele (1937) demareaza in modul cel mai banal. Se intrevede imediat conceptia lui Mircea Eliade: intre „real“ si „fantastic“ nu exista nici o discontinuitate. Numai o evaluare exterioara, dupa criterii straine si deci inadecvate, imparte evenimentele in „verosimile“: (=reale) si „neverosimile“ (=fantastice). Criteriul intern, dimpotriva, este cel al probabilitatii epice (nu logice, morale, sociale etc); si atunci intreg efort al scriitorului este de a te convinge intr-un mod insidios de caracterul posibil al faptelor amplificand progresiv concentratia de straniu in atmosfera initial banala, pana cand orice devine firesc, acceptabil.

Fantasticul lui Mircea Eliade este benign, o revansa a Vietii, a frumusetii si fecunditatii ei inepuizabile. Din acest punct de vedere el ramane, dupa parerea mea, in mod decisiv romanesc, pentru ca literatura romana imi pare a fi una dintre putinele literaturi ale lumii in care fantasticul n-a devenit niciodata grotesc, tragic, sumbru, pastrandu-si puritatea lirica, de alternativa mai buna si mai frumoasa a Realului.

- Sorin Alexandrescu